sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Rasarit eclipsat

Nisipul fin al verii, putin aspru, dar in acelasi timp placut la atingere, afanat, umed in zorii zilei, invaluie picioarele jucause. Briza marii poarta cu ea ganduri din lume, rasfata o privire ce se indreapta spre rasarit, o urma palida se zareste in departare, un cerc portocaliu imens, ce da culoare rosiatica norilor,si desi, e doar o iluzie optica, impresioneaza! Sunetul marii, linistea revarsata peste acea clipa, reinvie ideea de singuratate. Cateva pasari ratacite dau trezirea, si totusi, amorteala zace inca.
E doar o imagine din 2 mai, una pierduta in timp, intr-o amintire vaga a unei zile simple de vara, iar singuratatea de atunci se zbate si azi, cu putina ironie. Au trecut ani, multe persoane m-au marcat, schimbat, incat sa spun am invatat! E o mica problema, ce mi se scurge prin minte la ora tarzie din noapte, si e chiar dureroasa,dar si linistitoare. Ma intreb, oare de cate ori am zambit din suflet in toti acesti ani, cand am avut pe cineva langa mine?! Nu singur,dar in acelasi timp singur,un joc de cuvinte cu sens abstract.
Nu ma consider dificil, desi unii spun,doar pretentios, uneori prea mult, si vad clar cum gresesc uneori, dar nu stiu ce caut. De prea putine ori am fost eu zambind, de prea putine ori m-am simtit bine cu ceea ce aveam, si ce se gandea la mine, si au fost destule persoane ce si-au facut drum,si ne-am intersectat, nu un numar apreciabil, dar suficient cat sa-mi puna semne de intrebare! Mi-a placut sa cunosc persoana de langa mine, sa o respect, si sa se simta speciala si dorita, uneori prea atent, grijuliu, sau stresant, mereu sa fac pe plac, cand culmea, uitam cine e jucatorul, cu ghilimele, si usor, nu ma mai simteam bine, fara sa-mi dau seama de ce. Un copil rasfatat, ce-si baga piciorul si pleca la simpla nedumerire, iar azi un mic adult gol, cu urmari dure in suflet, singur, dar cu capul pe umeri, cu privirea deschisa, si cu el pe primul loc.
Iar acel soare ce-si facea simtita prezenta in acea zi, se aseamana cu ce rasare azi prin mintea mea, un nou atat de aproape, o durere muta, un mic nimic. Am dramatizat cand nimic nu mergea, cand ma tot loveam de dezamagiri, nu ca inca nu m-as lovii, dar e un joc lung, si e abia doar intriga, cand toate se pun cap la cap, si urmeaza o desfasurare a actiunii, in care voi juca pe scena lumii, nu stiu daca in rol principal, sau secundar, depinde de persoanele actante. Voi, femeile, chiar si cand sunteti intelese, preferati sa deveniti confuze, aveti voi o arta de a pune lucrurile incat simplul sa devina complex, iar banalul un moment important.
Mi-am distrus inima singur de atatea ori, incat nici nu mai tin evidenta, am pus sperante, ca apoi sa fie curmate, am investit timp, incat sa devina pierdut, am avut incredere, incat sa fie inselata, si toate astea ca sa vad lucrurile altfel, si poate ca ce astept, nu am intalnit inca, sau am intalnit si am trecut pe langa, dar timpul va aseza lucrurile in pasi de dans, incat sa imi dau seama, atunci cand nici nu vreau sa vad.
Sunt eclipsat de amintiri, si de singuratatea mea din ele, dar rasaritul e mai dulce, mai ales cand incepi sa stii ce vrei, si sa te bucuri de ce ai, chiar daca e greu,si nu exista motive de zambet. Si a doua problema, e inca in dilema, de ce oare ma invinuiam pe mine, cand nu trebuia, desi am gresit si eu pe parcurs, dar mereu aruncam vina pe mine! Sunt defect? sau doar cu bun simt! Si nu pentru ca nu aveam incredere in mine, ci poate pentru ca nu ma apreciam,sau pur si simplu, asa a fost, analizez prea mult detaliile, dar incet pierd cu vederea, incat sa ma bucur de clipa. E vina mea cand am facut sa sufere persoane fara motiv, doar pentru ca au vrut prea multe de la mine, iar eu nu de la ele,e vina mea cand m-am trecut pe locul 2, si e vina mea cand ma invinuiam pe mine. Concluzia?!
Pasul 2 e un rasarit, ce nu va mai fi eclipsat, sper, asta vreau, si cu ochelari de soare, astept briza, bucuria, zambetul!